|
Administrator
|
In anii `70 echipa juca in campionatul regional Ilfov impreuna cu echipele: Manasia, Ion Roată, Tămădau, 30 Decembrie, Fierbinţi, Dridu, Dragomireşti Vale, Fundulea, Horia, Hotarele, Crevedia, Plătăreşti, Vasilaţi, Jilavele, Adâncata, Brăneşti, Frumuşani, Joiţa, Bolintin Deal, Spanţov, Mănăstirea, Budeşti, Belciugatele, Radovanu, Coşereni, Creteşti, Valea Argovei, Nuci, Cornet, Tanganu.
....
Un meci deosebit a fost la adversarul nostru predestinat Tămădău într-o zi de Paşti. Tămădău conducea la pauza cu 2-0, a intrat la pauza, Gheorghe Ion-Nită (în săptămâna premergătoare meciului îl chinuiseră nişte pârdalnice dureri de mijloc) a marcat 2 goluri şi scorul final a fost 2-2...
....
Mai târziu am fost martorul unui alt meci arbitrat de Aurel Bentu, la Tămădău (prin 1977). Am fost cu Nea Cocoş să completez foile de arbitraj (aveam experienţă de la Viitorul), i-am găsit pe arbitri cinstindu-se cu vin (era toamna) într-o casă din apropierea terenului care ţinea loc de „cabină pentru arbitri” (dealtfel, ca şi la noi). Evident gazdele au câştigat cu 2-1 iar la întoarcere în autobuzul IRTA a călătorit şi… Aurel Bentu. Nu era singur ci însoţit de… o damigeană cu vin. Eram în autobuz undeva mai în faţă, mi s-a parut suspectă veselia jucatorilor noştri după o înfrângere. La staţia de la „Antilopa” am aflat motivul veseliei generale. Învinşii noştri fotbalişti, în frunte cu acelaşi năstruşnic Ion Ciobanu, făcură ce făcură şi îi subtiliză omului damigeana cu vin, au plimbat-o din mână în mână şi la amintita staţie i-au înapoiat proprietarului recipientul de sticlă...gol. S-a motivat sec: „Noi meritam vinul pentru că am jucat mai bine”
....
Am prezentat în aceste triste ultime rânduri trecerea „dincolo” a unor jucători cunoscuţi care „au înnobilat cu talentul lor iarba verde de acasă” adică TÂNGANU... Dar trăirile de pe modesta noastră arenă fotbalistică, aceea de „lângă plopii când cu soţ, când fără soţ” (şi cimitir) au afectat numai fotbalişti? Dar sufletiştii, acei oameni care au fost lângă fotbalişti pe ploaie, pe vânt, pe viscol, pe soare, aceia care s-au înghesuit pe banca improvizată din autocamionul CAP-ului, pentru a ajunge la meciul de nu-ştiu-unde, au şi ei viaţa lor, sănătatea lor, problemele lor? Unde ajung? Poate la Tămădău, poate la Horia, poate la Valea Argovei. Poate la…un sfârşit de viaţă. Dumitrică Ion-Spic (1944-1989) nu a fost un jucător de „top tângănean”. A fost un iubitor de fotbal de „supertop tângănean”. Oare şi cei care sunt pe margine ard aşa de repede ca aceia care sunt în teren? Spic a fost un exemplu în acest sens: el nu a trăit emoţiile pe teren decât în meciurile locale (duminicale şi mai ales serale). În rest doar pe margine. Atunci ce l-a măcinat de ne-a părăsit la doar 45 ani. A avut şi o viaţă particulară sbuciumată dar cine nu are aşa ceva? O amintire personală: în vara lui 1988 pregăteam terenul de fotbal pentru o nouă relansare a echipei Victoria în campionatul Sectorului Agricol Ilfov. Cărăbuş Mitică - Păduraru “Conu”- cum îi spuneam noi, ne-a finanţat, refăceam gardul împrejmuitor. Se ”implantau” ţevile groase de metal cu un baros. A venit rândul lui Dumitrică Florea-Verde. Acesta avea un fizic neadecvat pentru un asemenea baros. Atunci Spic i-a zis: „Lasă, vere, că bat eu”. Este ultima amintire pe care o am de la unul dintre cei mai fideli suporteri şi iubitori de fotbal din Tânganu. Şi încă o precizare: a fost cel mai fidel suporter din Tânganu al echipei Progresul Bucureşti. Dacă Ozon nu ar fi trecut de la Progresul (în 1958) la Rapid am fi fost colegi de suferinţă…
sursa: vox cernica
|
Locked
